gnagnare2  /gnàgn-/  gna|gna|re  [CO]

  1. s.f. maniere di pronunziâ o ande tal fevelâal cambie ancje il fevelâ: lis peraulis che a disin, la ghenghe, la gnagnare che ti àn (Elio Bartolini, Meracui a Trava)
    Sin. ghenghe1 , acent , inflession , cadence , gorghe , calade
    1. mût di resonâ tal fevelâ"No stâ fevelâ cussì, e je tô fie! [...] Bisugne adatâsi!" "Ce gnagnare che tu âs! Adatâmi! Al è facil a dîlu!" (Arturo Feruglio, Un grop sul stomi)
    2. cjacare cence sostance o ancje false"La vuere, ricuarditi, e je une robe serie e no fate di gnagnaris!" (Tarcisio Venuti, La cjase di Toni); e vie contant dutis chês gnagnaris che si use contâ conche si ûl jentrâ in simpatie di cualchidun (Roberto Ongaro, Cretevierte)
      Sin. bufule , fufine , buzare , cjacare , fote