gjavâ fûr    [AF]

  1. loc.v. fâ che cdn. o alc a vegnin fûr, soredut di un puest sierât o limitât, in câs ancje cuntune cierte fuarceal gjavà fûr de valîs un biel vistît che al slargjà su la taule (Jolanda Mazzon, Di là de rêt); Norine e gjavà fûr de buste un sfueut, scrit cuntune caligrafie avonde clare (Domeni Zannier, La crete che no vai)
    Sin. tirâ fûr
    Cfr. butâ fûr
  2. loc.v. gjavâ alc di intor o gjavâ alc che si à intoral gjavà fûr i scarpons e si freà un pôc i pîts ducj ingrisignîts (Carlo Sgorlon, Prime di sere); Ester e veve gjavât fûr lis çavatis e e veve tirât i pîts su la poltrone (Mario De Apollonia, Il timp par ledrôs)
  3. loc.v. rivâ a otignîgjavâ fûr da cheste tiare magre chel che l'è indispensabil par vivi (Achil Telin, La Patrie Ladine, I, 1); al sfladassave dute la sante setemane batint sore dal mai il fier ruvielât e gjavant fûr cun mistîr ogni sorte di imprest (Josef Cjargnel, Lis aganis); "Epûr e je cussì… Une massarie cu lis sôs mignognulis e je stade buine di gjavâi fûr, siôr Barbe, chel che lui, nol si varès mai pensât di fâ par me" ( Francesco Coletti, Romeo Battistig, Arturo Bosetti, La massarie dal plevan)
    Sin. rigjavâ , gjavâ , tirâ fûr
    1. rivâ a capî, a dedusiseneôs tant che o sin di sintî de sô bocje la ultime peraule in merit ae conclusion che e à gjavât fûr la agne Tavie di chel diambar di test (Meni Ucel, Il telegram)
  4. loc.v. fâ une ecezion, gjavâ di un cont, di une considerazion, di une categorie e v.i.il sît al è di plante fûr par talian gjavant fûr dome une scrite pai salûts di benvignût par sloven e par cravuat (Alessio Potocco, Union Taliane sul web)
    Sin. gjavâ , tirâ vie , tirâ fûr
Components: