convenience  /-ènc-/  con|ve|ni|en|ce  [CO]

  1. s.f. cualitât di ce che al conven, che al procure un sparagn, un vuadagn o un vantaço volevi persuadêmi che il gno al fos nome un calcul di convenience e vonde (Alan Brusini, Gian Paolo Linda, I forescj); a jerin za altris lûcs de Italie che a produsevin vueli extravergjin cun plui convenience economiche, e cussì i contadins furlans àn vût miôr dedicâsi a altri (Margherita Timeus, Vueli e Friûl: un vecjo amôr tornât di mode)
    Var. convignince
  2. s.f. corispondence cu lis normis di morâl, creance, cu lis convenzions sociâlsno sarès nancje creance / convenience no sarès, / ma pitost insult, baldance / a jentrâ nei lôr peteçs (Toni Broili, Academie des massariis); "In ogni mût, siôr plevan, se o ai mancjât di convenience, o lu ricognòs, i domandi perdon e lu prei di dâmi il mieç di riparâ a la mê mancjance […]" (Bruno Paolo Pellarini, Amôr in canoniche)
    Sin. maniere , buine maniere , forme
    Cfr. creance , buine creance , rispiet , ce che si dîs