cagâ  ca|gâ  [FO]

  1. v.intr., v.tr. (pop., volg.) fâ escrements, mandâ fûr dal orifizi anâl la materie che e je stade digjeride"Fruts! O soi content! E jere une setemane che no cagavi!" "Manga, parcè dopristu simpri chestis brutis peraulis?" "Orgnan, tu sês propit un orgnan! Jo o soi un fi dal mio timp e, tu sâs che i militârs a fevelin simpri sporc!" (Checo Tam, Sense); i todescs cu la sclope ti tegnin di voli, te sdrume de int sot il tren intente a cagâ sburide e a comant (Ivano Urli, Storie di Vera); tu ti cagaressis intor di pôre, se tu vessis alc di cagâ. Ma no ti dan di mangjâ nuie (Raffaele Serafini, Contis sot spirt)
    Sin. tartî , fâle , poiâle , lâ di cuarp , sbitiâ ipon.
    Var. cjiâ
    1. fâ vignî fûr dal orifizi anâl ancje alc che nol sedi materie che e je stade digjerideal jere une volte un Re che si clamave Tite e al veve une cjavre che e cagave bêçs (Francesca Cignola, Francesco Basso, Pop Bogdan, Lamberto Frosutto, Nicolas Iurlaro, Arjiol Murati, Chiara Pietropaolo, La cjavre di Buri)
  2. v.tr. (pop., volg.) tignî in considerazion"No nus caghin" (Fabiano Fantini, Claudio Moretti, Elvio Scruzzi, Garage 77)
    Cfr. considerâ , calcolâ , scoltâ
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • cui che al vîf sperant al mûr cagant
  • il diaul al caghe simpri tal grum grant