sbitiâ
sbi|ti|â
[CO]
-
v.intr.
soredut di uciei o bestiis avonde piçulis, fâ escrements in pocje cuantitât par volte:
[i ôcs] dopo ingosâts ben, a vevin cûr di tibiâ ator a sbitiâ sui marcjepîts e sui pedrâts (Maria Forte, I ôcs di Miute);
chês [lis gjalinis], usadis, a jentrin cence fastidis, cocodant e sbitiant (Raffaele Serafini, Altris contis di famee)
Cfr. smierdâ
, scuintiâ
-
v.tr.
sporcjâ cun escrements avonde piçui:
[il cjaruç] al restà fer tun cjanton da la arie. A lavin lis gjalinis a sbitiâlu (Dino Virgili, Il cjaruç dai Bas)
Cfr. smierdâ
, scuintiâ
, imbuiaçâ
Proverbis:
- colomps e fruts a sbitiin la cjase