tribuî  tri|bu|î  [CO]

  1. v.tr. dâ a cdn. un titul, une cualitât, une incjarie, un compit e v.i.l'imperadôr Indrì IV i tribuì al patriarcje Siart il titul di cont dal Friûl (Consorzi pe difese dai cjistiei storics dal Friûl - Vignesie Julie, Aquilee)
    Sin. , assegnâ , conferî , atribuî
  2. v.tr. meti in relazion une azion, un discors, une opare e v.i., cuntun autôr o in câs cuntune corint, cuntune ete storiche e v.i., in circostancis li che no son provis sigurischest rinovament pitoric al jere stât tribuît, fin a no tant timp indaûr, cuasi in esclusive al pitôr e architet Giotto di Bondone (Fabian Ros, La art e lis sôs funzions)
    Sin. ascrivi , assegnâ , ricognossi , atribuî
    1. ricognossi o fâ ricognossi in cdn. l'autôr di une azion, di un discors, di une opare e v.i. in maniere contrarie ae realtât
  3. v.tr. dâ a cdn. o a alc un merit, une colpe, une responsabilitât e v.i.jo mi sint di dîlu cun sigurece, par chel che al rivuarde la lenghe e la culture furlane, la impuartance di fonde e va tribuide a un sfueiut pulitic [la "Patrie dal Friûl"] (Lelo Cjanton, Cuintri de retoriche)
    Sin. atribuî