tramont
/-ònt/
tra|mont
[CO]
-
s.m.
passaç di un astri, spec. dal soreli, sot de linie dal orizont:
decline il dì e il soreli al so tramont / mostre un no sai ce di malinconie (Pieri Çorut, Il nestri dolôr in muart del Arcivescul Zacarie Bricito);
sin partîts la sere / par durmî cun gno barbe te casere / di Tuie. Ce vedudis! Ce tramont! (Enrico Fruch, Par un mac di ciclamins);
in Cuie o sin rivâts viers il tramont, che il soreli di lontan al molave su la tiare lis ultimis albadis, dopo une zornade malabiade cun nûi e aiar e ploie (Alan Brusini, Amîs come prime);
vie pes trê oris che a mancjin al tramont de lune Casanova al reste a tabaiâ cul cont Asquini (Pierluigi Visintin, Friûl e furlans te Histoire de ma vie di Giacomo Casanova)
Sin. amont
Cfr. bonâ
, bonât
-
s.m.
[BF]
(fig.)
direzion o pont cardinâl de bande che il soreli al tramonte:
se di Venose il rinomât cantôr / ves cognossude cheste amabil font, / lis sôs gloriis varès in biel tenôr / spandudis dal orient fin al tramont (Toni Broili, Il furlan in Parnâs)
Sin. Ovest
, ocident
, soreli a mont
-
s.m.
(fig.)
fin, fase finâl:
a jê i è parût che la sô maternitât rivade sul tramont de sô zoventût i ves fat tocjâ il cîl (Pieri Somede dai Marcs, Cjamesot blanc);
aromai si cjatave al tramont de vite (Bepi Agostinis, Storie de art in Friûl)
Sin. fin2
, amont