tafagnâ
ta|fa|gnâ
[CO]
-
v.intr.
movisi o movi alc ta la aghe o tun licuit o tun semilicuit o fâ alc che al compuarte il contat cun alc di licuit o di semilicuit:
il rûc al saltava four di un bosc di baraçs […]. Al era platât e a si podeva tafagnâi drenti cença bisugna da zî ta la aga granda (Novella Cantarutti, Il bal da li fati);
cuant che i podevin, i lavin cu la loze a cori fin là jù da Pure, a tafagnâ ta la aghe dai lavadôrs (Amelia Artico, Zûcs da mularie di un viaç)
Sin. slapagnâ
, svuatarâ
, svuacarâ
, sbaciâ
-
v.tr.
sporcjâ, soredut di alc di licuit o semilicuit:
un pâr di scarpis e cualchi cap di vistiari di sest, che par furtune i todescs no vevin fat in timp a tafagnâ di colôr (Bepi Zampar, Diari di presonie)
Sin. impacjucâ
, poçolâ
, pistrignâ
, pastrocjâ
, pacagnâ
-
cambiâ o ruvinâ alc in maniere confusionarie:
te glesie di S. Zuan, al è un grant Crist che nol po vignî metût plui tart di chel secul [il Dusinte], ma che al è stât masse tafagnât par che si puedi classificâlu miôr di cussì (Josef Marchet, La sculture in len tai paîs ladins);
al tafagnà la grafie in mût che il "Wald" todesc (bosc) al deventà "Bolt" e dopo "Polt", "Pont" e vie indenant (Mario Falescjin, La fieste pontebane dal puint)