sfurducjâ  sfur|du|cjâ  [CO]

  1. v.tr., v.intr. doprâ la furducje, sbusâ cu la furducje
    Sin. sbusâ iper. , furducjâ
    1. (estens.) sbusâ in gjenerâl, ancje no cu la furducjeal comandà un altri sgjâf di prove, ma il risultât al fo simpri compagn. Al varès podût sfurducjâ chel teren come un disgotepastis che lis robis no saressin cambiadis (Carlo Sgorlon, Prime di sere)
  2. v.tr., v.intr. (fig.) jentrâ, penetrâ insot in sens psicologjic, teoric, emotîf e v.i.[Sabrina Tonutti] e à sfurducjât ducj i segrets dal mangjâ dimpecin (Giannino Angeli, Recension di Ampezzo nel Novecento, cun scrits di Salvatore Amaduzzi, Mauro Pascolini, Alessio Fornasin et al., Udin, Ribis Editôr, 2009)
    Sin. sbusâ , foropâ , penetrâ
  3. v.intr. (fig.) rivâ a passâ indentri o a traviers, sedi in sens materiâl che imateriâlsiôr Talico si fasè indevant sfurducjant tal mieç de sdrume a sun di comedons (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); la idee - dai e dai - a planc a planc e veve fate strade, e veve sfurducjât, sbisiât, fermentât, si jere slargjade (Josef Marchet, La ore decisive)
    Sin. furducjâ , travanâ