sdrumâsi  sdru|mâ|si  [CO]

  1. v.pron.intr. (ancje fig.) colâ jù, soredut distruzintsi:  dut il mulin si sdrumà te roie (Catarine Percude, La mulinarie); i arcs dai puartons antîcs che a stevin adun par misericordie e al pareve che a dovessin sdrumâsi pal cjâf di un moment al altri (Pieri Somede dai Marcs, Caritât)
    Sin. vignî jù , sdrumâ jù , slacâ , colâ1 , sdrumâ , sdrupâ , disdrumâ , disdrumâsi
    1. colâ jù, ancje cence distruzisi:  al menà un colp sul cjâf di chel altri, che si sdrumà par tiere come fulminât (Carlo Sgorlon, Ombris tal infinît)
  2. v.pron.intr. (ancje fig.) butâsi jù cun reciprocitât:  viodiju cressi in stature e in sgrimie, fintremai che no rivarin a sdrumâsi un cun chel altri (Redazion La Patrie dal Friûl, Cuant che lis robis si fasin cul cjâf e vegnin fûr… bielis contis)
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl