sdrumâsi
sdru|mâ|si
[CO]
-
v.pron.intr.
(ancje fig.)
colâ jù, soredut distruzintsi:
dut il mulin si sdrumà te roie (Catarine Percude, La mulinarie);
i arcs dai puartons antîcs che a stevin adun par misericordie e al pareve che a dovessin sdrumâsi pal cjâf di un moment al altri (Pieri Somede dai Marcs, Caritât)
Sin. vignî jù
, sdrumâ jù
, slacâ
, colâ1
, sdrumâ
, sdrupâ
, disdrumâ
, disdrumâsi
-
colâ jù, ancje cence distruzisi:
al menà un colp sul cjâf di chel altri, che si sdrumà par tiere come fulminât (Carlo Sgorlon, Ombris tal infinît)
-
v.pron.intr.
(ancje fig.)
butâsi jù cun reciprocitât:
viodiju cressi in stature e in sgrimie, fintremai che no rivarin a sdrumâsi un cun chel altri (Redazion La Patrie dal Friûl, Cuant che lis robis si fasin cul cjâf e vegnin fûr... bielis contis)