sdrumâsi  sdru|mâ|si  [CO]

  1. v.pron.intr. (ancje fig.) colâ jù, soredut distruzintsidut il mulin si sdrumà te roie (Catarine Percude, La mulinarie); i arcs dai puartons antîcs che a stevin adun par misericordie e al pareve che a dovessin sdrumâsi pal cjâf di un moment al altri (Pieri Somede dai Marcs, Caritât)
    Sin. vignî jù , sdrumâ jù , slacâ , colâ1 , sdrumâ , sdrupâ , disdrumâ , disdrumâsi
    1. colâ jù, ancje cence distruzisial menà un colp sul cjâf di chel altri, che si sdrumà par tiere come fulminât (Carlo Sgorlon, Ombris tal infinît)
  2. v.pron.intr. (ancje fig.) butâsi jù cun reciprocitâtviodiju cressi in stature e in sgrimie, fintremai che no rivarin a sdrumâsi un cun chel altri (Redazion La Patrie dal Friûl, Cuant che lis robis si fasin cul cjâf e vegnin fûr... bielis contis)