scrufuiât  scru|fu|iât  [CO]

  1. p.pass., adi. viôt scrufuiâ , viôt scrufuiâsi
  2. adi. che al stâ pleât injù, soredut sentât o scuasi sentâti fruts scrufuiâts a zuiâ di botons a cjalavin insù (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); sô mari, scrufuiade dongje dal larin dal fogolâr, e sofletave dôs boris, restadis te cinise di misdì (Pieri Menis, Marum)
    Sin. scrofât , crofât , cufât , cufulât , cufulît , cugulît , scufât , covât , cuçât
  3. adi. (fig.) che al à forme o posizion fracade o sbassade[il troi] scuindût fra i vencjârs scrufuiâts (Maria Forte, Cjase di Dalban)
    Sin. scrofât , crofât
    Cfr. fracât , sfracaiât , petât , sbassât