scodolâ  sco|do|lâ  [CO]

  1. v.tr. fâ deventâ çuet o stuarti àn molât cuatri grops te schene che tal àn dut scodolât (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
    Sin. slancâ , scudulâ
  2. v.tr. movi plui voltis, ancje cuntune cierte fuarce o violencee a pene stât coret / se al rispuindeve cun temeritât, / l'ere scapelotât, / tirât par i cjavei e scodolât, / e obleât cu la lenghe sui modons / a fâ mieze dozene di crosons (Pieri Çorut, Dissipline scolastiche); chês contrazions che a ti scodolin lis gjambis (Carlo Tolazzi, Il nivel de aghe); i vecjos si voltavin via scodolant il cjâf (Ranieri Mario Cossâr, Il 'sinar dal re)
    Sin. scjassâ , spacâ , sacodâ , sdrondenâ , sdarnâ
  3. v.intr. cjaminâ menant i flancscjale chê siore ce che scodole (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
    1. cjaminâ movintsi in maniere strambeplens come gûts, scodolant a bracet pal paîs, si inviavin a cjase berlant o cjantant (Alviero Negro, Pleris)