sbrocâ
sbro|câ
[CO]
-
v.tr.
(ancje fig.)
fâ vignî fûr di colp, cun fuarce, alc che al jere stratignût:
Coragjo, sù elements, / che l'argoment si strenç! / Us ai molât la brene, / o sês in libertât / [...] / [...] / [...] / sbrocait il temporâl (Pieri Çorut, Un temporâl);
par dî la veretât, dute la stice, jê le sbrocave sul cugnât (Maria Forte, Mabile la Lunghine)
Sin. disfogâ
, sfogâ
Var. sprocâ
-
v.intr.
(ancje fig.)
di alc che al jere stratignût, vignî fûr di colp, cun fuarce:
po dopo, a colp, i sbrocarin lis lagrimis (Gianni Gregoricchio, Trê feminis)
Sin. spreçâ fûr
, vignî fûr
, saltâ fûr
, sclopâ fûr
, sbrocâ fûr
Polirematichis e espressions idiomatichis