prepotence  /-èn-/  pre|po|ten|ce  [AF]

  1. s.f. volontât e maniere di fâ che no rispiete chei altris o la justizie, che si impon ancje cuintri di ce che al è justtal paîs cjadût tes sgrifis del Re Erode no ere plui ne justizie ne sigurece, ma caprici pardut e prepotence (Catarine Percude, La maledizion dei luvins); e jo ce vevio fat? Di front a une tâl prepotence, o jeri scjampât (Alan Brusini, Gian Paolo Linda, I forescj)
    Sin. arogance , pofardie , paronance
    Var. prepotenzie
  2. s.f. azion che e derive de volontât di cdn. di imponisi ancje cuintri dal dirit di chei altris o di ce che al è justil guvier di Rome al fâs e al lasse fâ dutis lis prepotencis cuintri la popolazion taliane di lenghe sclave des nestris dôs provinciis (Josef Marchet, Dirits, promessis e fats)
    Sin. arogance , bulade , pofardie , prevaricazion , sproteç , abûs , injustizie