permanent  /-ènt/  per|ma|nent  [AF]

  1. adi. che al dure, che al reste par tant timp o fintremai par simpri:  la vita vagabonda, vita di pericui e di vuera. Culì la fatalitât del onôr nazionâl, istint permanent di chiscj popui (Federigo Comelli, Il me paîs); [i incidents stradâi] ancje cuant che no copin, dispès si strissinin daûr problemis di salût permanents o une vore luncs di vuarî (Walter Tomada, Se la Europe nus cjale no vin di vê pôre)
    Sin. continuât , continui , eterni , fis , indurant , peren , stabil
  2. adi., s.m. [TS] milit. servizi militâr obligatori:  al veve fat siet agns di militâr fra permanent e vueris (Riedo Pup, Rispueste: cjalâ e tasê); ae cartuline rosse al someave abonât. La prime tal '30 pal permanent, cheste ca dal '34, une altre tal '35, une tal '38 e la ultime tal '40, che i à valût fin tal Setembar dal '43 (Alan Brusini, La cartuline)
    Sin. naie , militâr
    1. cui che al è sot dal servizi militâr obligatori:  di permanent i faserin zirâ cuntun mûl dutis lis montagnis de Cjargne (Riedo Pup, Gjarmanico)
  3. s.f. viôt permanente :  bisugnave meti dongje il vistît adat, fâsi fâ la permanent, metisi intor un fîl di aur (Pieri Menis, Novitâts in paîs)
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl