permanent  /-ènt/  per|ma|nent  [AF]

  1. adi. che al dure, che al reste par tant timp o fintremai par simprila vita vagabonda, vita di pericui e di vuera. Culì la fatalitât del onôr nazionâl, istint permanent di chiscj popui (Federigo Comelli, Il me paîs); [i incidents stradâi] ancje cuant che no copin, dispès si strissinin daûr problemis di salût permanents o une vore luncs di vuarî (Walter Tomada, Se la Europe nus cjale no vin di vê pôre)
    Sin. continuât , continui , eterni , fis , indurant , peren , stabil
  2. adi., s.m. [TS] milit. servizi militâr obligatorial veve fat siet agns di militâr fra permanent e vueris (Riedo Pup, Rispueste: cjalâ e tasê); ae cartuline rosse al someave abonât. La prime tal '30 pal permanent, cheste ca dal '34, une altre tal '35, une tal '38 e la ultime tal '40, che i à valût fin tal Setembar dal '43 (Alan Brusini, La cartuline)
    Sin. naie , militâr
    1. cui che al è sot dal servizi militâr obligatoridi permanent i faserin zirâ cuntun mûl dutis lis montagnis de Cjargne (Riedo Pup, Gjarmanico)
  3. s.f. viôt permanente bisugnave meti dongje il vistît adat, fâsi fâ la permanent, metisi intor un fîl di aur (Pieri Menis, Novitâts in paîs)