particolarmentri  /-é-/  par|ti|co|lar|men|tri  [FO]

  1. av. intun mût particolâr, specific, speciâl e v.i.o podaressin lâ indenant tocjant altris cantins che si riferissin particolarmentri ae nestre regjon (Josef Marchet, Diferencis)
    Sin. specialmentri , soredut , massime1
    1. ancje dome par rinfuarçâ o formâ locuzions che a corispuindin a superlatîfso varès voie di dîus dôs o trê robis che mi somein particolarmentri impuartantis in dì di vuê (Francesc Placerean, In non di Diu scomençait!); la cene in chê sere e fo particolarmentri buine: cjamoç cu la polente, lidric cul poc cuinçât cul ardiel, formadi di malghe e un refosc speciâl (Roberto Ongaro, Cretevierte)
      Sin. tant , cetant , une vore , un grum