soredut  /-ùt/  so|re|dut  [FO]

  1. av. par marcâ une prioritât, superioritât, par dâ la indicazion di ce che al ven prin o al è sorei plaseve cualchi cjocolatin di chei cul licôr dentri vie, cualchi paste creme, cualchi cuadrel di zucar di Gurize. Ma soredut al gjoldeve i biscotins, di tocjâju tal cafè (Meni Ucel, Biscots); i fîs intant a fasevin il lôr dovê, che no bastardavin la raze […] jê ur veve dât simpri spirt e siums… Soredut siums! (Maria Forte, Cjase di Dalban); e jere une grande fieste che e clamave int di dutis lis bandis, come la fieste di Sante Catarine a Udin; ma ce che al tirave soredut la int a jerin lis corsis dai cjavai (Pieri Menis, Une letare par Bepo)
    Sin. in particolâr , in specialitât , plui di dut , prin di altri , prin di dut , specialmentri , sore di dut , sore il dut , massime1 , specie
    1. par specificâ plui in detaiducj lu cjalavin, soredut lis fantatis che al jere un biel morat (Alan Brusini, Par stradis lungjis); i mamifars, oltri al bloc basâl dal cerviel a àn disvilupât une vore il telencefal, soredut la scuarce dai doi emisferis cerebrâi (Franc Fari, La evoluzion dal çurviel e de cussience tai vertebrâts)