inclapîsi
in|cla|pî|si
[CO]
-
v.pron.intr.
(ancje fig., ancje iperb.)
deventâ dûr, imobil, sterp e v.i. come il clap:
la arzile cul fûc si inclapìs (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona);
culì met jù la pene, / mi si inclapìs la vene [poetiche] (Pieri Çorut, La mê biografie);
si ingrizigniva duta insieme come un glimuç, e gji si inclapivin i dincj, e tremava (Federigo Comelli, Il me paîs)
Sin. impetrîsi
Cfr. indurîsi
, incrudîsi
, ingrisignîsi
, ingritulîsi