inceâ  in|ce|â  [AF]

  1. v.tr. (ancje ass.) fâ che i voi no viodin par cualchi moment, par vie di une lûs masse fuartea scloparan tal cîl di taponâsi lis orelis e di inceâ i voi bombîts, fusetis e zirandulis (Pieri Somede dai Marcs, L'ultin cordo); un soreli che al inceave al smolave la nêf, fasint gotâ i striceis (Pieri Menis, Nadâl ancje par Gjelmin)
    Var. inceiâ
    Cfr. imbarlumâ , imberlî
  2. v.tr. (fig.) fâ une grande impression, lassâ une vore maraveâtal incee, alore, il contrast tra la creativitât des formis de "altre mondializazion" economiche e il tradizionalisim politic de idee pacifiste (Mainardo Benardelli, Une altre percezion de diplomazie)
    Sin. imbarlumâ , inmagâ , striâ
    1. fâ crodi une robe false o sbaliade, fâ crodi une robe par une altresi scugne dome tignî dûr cun ustinazion e no fâsi inceâ des impromissions e des lusinghis (Renzo Balzan, Autonomie cjargnele); po stâi che ancje nô, usâts a tante puaretât e a tantis liendis, si sedin lassâts inceâ e comprâ de bondance e de massepassuderie (Antoni Beline, Il misteri de nestre storie)
      Sin. imbarlumâ , imbarlumî , ingjanâ , imbroiâ
    2. impedî di resonâsi jere lassât inceâ come ducj di sintiments di pôre e di svindic (Raffaele Serafini, Contis sot spirt)
      Sin. imbarlumâ , imbarlumî , svuarbâ
Proverbis:
  • il Signôr ju cree, il diaul ju incee