fulminâ  ful|mi|nâ  [CO]

  1. v.tr. cjapâ cuntun folcchês figuratis, che Dio lis fulmini! (Pieri Somede dai Marcs, Un pugn di moscjis)
    Sin. sfulminâ
    Cfr. strafulminâ
  2. v.tr. colpî o brusâ o copâ cuntune scjarie eletricheal à il pêl brusât sul pet. Nissune feride ni sanc. Di sigûr al è stât fulminât de fuarce eletriche (Carlo Sgorlon, Il dolfin)
    Sin. brusâ , sfulminâ
  3. v.tr. (fig.) copâ sul colpla sclopetade lu fulmine prime che al puedi dî un altri et (Angelo Floramo, Zaniboni al fâs centri); un anemâl [il gjat] che al ere fat a pueste par fulminâ lis surîs (Luigi Gortani, Il prin gjat a Glemone)
    Sin. copâ , dispicjâ , tirâ jù , secjâ , sfulminâ
  4. v.tr. (fig.) cjapâ di sorprese, o fâ impression, maravee, scatûr e v.i.la sô liriche mi veve fulminât fin dal principi, ma ancje la prose le cjatavi plene di rigôr e armonie (Dree Valcic, L’inteletuâl furlan e la fuarce dal cûr)
    Sin. sfulminâ
  5. v.tr. (fig.) cjalâ un cuntune voglade direte e cun intensitâtpo si voltave par fulminâmi cuntune cjalade che e jere un invît (Alan Brusini, Gian Paolo Linda, I forescj)
    Sin. sfulminâ