fogâ
fo|gâ
[CO]
-
v.intr.
mandâ fûr calôr:
tal for di Micul a fasin pan cuinçât e fuiacis, fin a gnot: sacumis scuris di feminis devant de bocje che e foghe (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
Sin. sfogâ
Cfr. tofâ
, stufâ
, buiâ
, brusâ
, scotâ
, sbrovâ
-
v.intr.
tignî cjalt:
o ai sul jet une imbutide lizere, ma che e foghe unmont (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
-
v.intr.
di feridis, botis, inflamazions e v.i., dâ une sensazion di cjalt e in câs ancje di dolôr
Sin. buiâ
Cfr. brusâ
, scjaldâ
, scotâ
, bulî
, sbrovâ