distudât  dis|tu|dât  [AF]

  1. p.pass., adi. viôt distudâ , viôt distudâsi
  2. adi. che nol bruse pluiogni volte che al tornave a cjase Eliseo al cjatave il fûc distudât, e bisugnave tornâ a impiâlu (Carlo Sgorlon, Prime di sere)
    1. che dentri nol bruse plui il fûctal lancûr di une une sere, cence il colôr di une flame, une none e cjalave il fogolâr distudât (Marisa Gregoris, La ultime faliscje); Cuesim si sentà sul rivâl cu la pipe distudade te bocje (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
  3. adi. di dispositîf, implant e v.i., che nol è in funzional è un biel pieç che o provi a clamâti, ma il to telefonut al jere simpri distudât (Franca Mainardis, Grivôr)
    Sin. distacât , fer
  4. adi. (fig.) inespressîf o cence voie di viviGuri cul cjâf su la scudiele al finive di cenâ e chê sô muse cence sens, vueide, cui voi distudâts, e veve la muart tal aiar (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); Min al jere ridot piel e vues, un om vecjo prin da la ore, un om strac e, dentri, scuasit distudât (Franca Mainardis, Aiar di cjase)
    Sin. frêt , smuart
    1. che al à pierdût intensitâtmi cole par tiere une di chês cjartulinis militârs celestis: il colôr al è une vore distudât (Checo Tam, La vuere di Checo)
  5. adi. (fig.) dai voi, che no viodin pluie jo i vi contarai la lienda dal pitour che al veva i voi distudâts (Novella Cantarutti, Scûr e lusour)
  6. adi. (fig.) che al è finît, che al à finît di esisti, ancje che al è muartno je distudade ancjemò, tai nestris paîs, la voie di meti un modon sore chel altri (Francesc Placerean, La vite di chest mont, cence un pôc di spirt, e devente brute e insopuartabile)
    Sin. finît , muart2
Proverbis:
  • fogolâr distudât nol fâs fum