distirât  dis|ti|rât  [AF]

  1. p.pass., adi. viôt distirâ , viôt distirâsi
  2. adi. metût in posizion orizontâl e par lunci umign a polsin un pôc, distirâts ta la ombrene des paugnis cu lis mans sot dal cjâf e il cjapiel su la muse (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); mieç dismot, distirât tal jet dal ospedâl, Zorç al cjale fûr (Gianfranco Pellegrini, Torse Sand Creek); plantis forestis za grandis e vecjis, che a rivin distiradis sui camions (Riedo Pup, I furlans e il zardin)
    Sin. pognet , poiât
    Cfr. butât
    1. che al cjape une cierte estension, soredut orizontâlil so pinsîr al leve al so paîs di Altane dute distirade tal soreli cun parsore, cuintri dal cîl, une schirie di cjariesârs in flôr (Alan Brusini, Il mâl dal tor)
  3. adi. che al dure avonde, che al dure plui dal normâldi ca, di là, vigniva a la vuarela, framieç al strepit dei tons e a la cjaduda de la aga che si rompeva in se stessa, il sun distant e distirât di cualchi cjampana che al preiava la grazia di Dio framieç al temporâl che infuriava (Federigo Comelli, Il me paîs); tignî cuietis tantis feminis strentis dongje par un timp tant distirât, al jere un afâr intrigôs (Maria Forte, Cjase di Dalban)
    Sin. slungjât , strissinât , slumbriât