cuc2  cuc  [AF]

  1. s.m. at di cjalâ a la svelte, ancje par controlâ, cirî e v.i.cun cheste curiositât o sin lâts a dâ un cuc, ancje, ae mostre dai pitôrs carintians (Josef Marchet, Pitôrs di là de stangje); come un gjat al leve sù pai arbui plui alts a dâ un cuc ai nîts (Pieri Somede dai Marcs, La ultime baronade); a cjalin di une altre bande: a butin un cuc in cjase, dal barcon (Raffaele Serafini, Altris contis di famee)
    Sin. cjalade , cucade , voglade , lumade , olmade , vualmade , lete ipon. , passade ipon.
    Cfr. voli
  2. s.m. moviment che al permeti di viodi o di jessi viodût[il pulç muart] al leva sù e jù fasint cucs intal tocj che al buliva (Luigi Gortani, Il pulç e la pulça)