confessâ  con|fe|ssâ  [AF]

  1. v.tr. (ancje ass.) ameti di vê une colpe, une mancjance, une debilece e v.i.ce puedial confessâ cui che nol à fat nuie? Nuie (Carli Pup, La bolsa); puartât in caserme [dai carabinîrs] al veve subit confessât. Dopo chê dì Nando nissun lu veve plui viodût, internât tune cjase di corezion, des bandis di Turin (Alan Brusini, Par stradis lungjis)
    Cfr. ameti , ricognossi
  2. v.tr. dî o contâ alc di personâl, risiervât, segret, dî in confidence"O soi inamorât, tal confessi" (Costantino Smaniotto, Co l'amôr al cimie)
    Sin. confidâ , palesâ , pandi , ricognossi , rivelâ , spiâ
  3. v.tr. [TS] religj. contâ i propris pecjâts a un religjôs par vê la assoluzionl'impuartant al jere confessâsi. Ma cemût podevie confessâsi di une robe tant grande? Un om! Le veve tocjade un om! No i leve fûr dal cjâf. No, no podeve confessâ chel pecjât (Raffaele Serafini, Soreli jevât a mont)
    1. (ancje ass.) aministrâ il sacrament de confessionil plevan al à scugnût lâ a confessâ un muribont (Pieri Somede dai Marcs, Ursule)