cjaçâ  cja|çâ  [CO]

  1. v.tr. (ancje ass.) cirî, cjapâ e copâ animâi[i gnotui] vignûts fûr su la ore di lâ a cjace, e vint cjatâts sierâts i scûrs dei balcons, e vevin dovût contentâsi par in chê gnot di cjaçâ svolant pe sale (Giovanni Gortani, La teme - Une gnot intun cjastiel); come cjaçadour a na 'nd era di miei dal Sanzei vecju, là parentri. Al stava setemani interii a cjaçâ in mont o là pai palûts (Novella Cantarutti, Il spiçot)
    Sin. lâ a cjace
  2. v.tr. meti cun fuarce[il gjat] lu cjaçarin intun sac, e cul gjat tal sac a si inviarin jù viers Glemone (Luigi Gortani, Il prin gjat a Glemone)
    Sin. meti , parâ , sgnacâ , ficjâ
    1. fâ stâ, cun fuarce o autoritât, intun puest o intune posizionpal solit no savevi la lezion, / e il mestri mi cjaçave in zenoglon (Pieri Çorut, Sul album di Zuanut)
      Sin. meti , sgnacâ
    2. mandâ vie cun fuarce o cun autoritât"Za, pocjis mi oressin a cjaçâlu vie!" (Bruno Paolo Pellarini, Amôr in canoniche)
      Sin. parâ
    3. dâ cun fuarce"Che a mi lassi cjaçâi un scufiot a chel râf di broade" (Pieri Piçul, Vieri e gnûf)
      Sin. molâ , petâ , sgnacâ
Proverbis:
  • il diaul là che nol met il cjâf al met la code, e cui che no lu cjace lu sacode
  • un diaul al cjace chel altri
  • un malan al cjace chel altri