celebrâ  ce|le|brâ  [AF]

  1. v.tr. fâ fieste, soredut cun solenitâtcelebrâ il 3 di Avrîl come fieste de nazion furlane (Antoni Beline, Une libertât vuadagnade)
    Sin. fâ fieste , festezâ
  2. v.tr. (ancje ass.) davuelzi un rituâl religjôs[l'Otovari] al colave la ultime setemane di Lui. A vignivin dîs predis a celebrâlu, e tante int di Daprât, di Tarcint, di Biliris, di Bueriis, di Cuie a preâ (Meni Ucel, Otavari a Madone)
    Cfr. , funzionâ
    1. davuelzi un procediment uficiâl, ancje no religjôscuant che si celebrave un procès impuartant […] al coreve in citât […] par viodi cualchi udience (Carlo Sgorlon, Ombris tal infinît); celebrâ un referendum pe autodeterminazion de Catalogne (Carli Pup, Nassude la Assemblee Nazionâl Catalane)
  3. v.tr. (fig.) fâ omaç o laudâ une voresi continue a celebrâ la vuere cu la scuse di celebrâ lis vitimis de vuere (Antoni Beline, A novante agns dal «stragjo inutil»)
    Sin. cjantâ , esaltâ , glorificâ , innomenâ , laudâ , laudonâ , magnificâ , incensâ