vulintîr  vu|lin|tîr  [FO]

  1. av. di buine voie, cun plasêal varès mangjât vulintîr une bocjade (Carlo Sgorlon, Prime di sere); a fasevin vulintîr cuatri cjacaris cun lui che al veve simpri une buine peraule di dî (Pieri Somede dai Marcs, Fra Silvio); al à dit che la braide e je propit in vendite e che le da plui vulintîr a nô che no a di altris (Maria Forte, La tiere di Lansing)
    Sin. cun plasê , dal sigûr , di bon cûr , di buine voie , di gjonde , magari
    Var. volintîr , volontêr , volantîr , bulintîr , volontîr , vuluntîr
    1. tant che rispueste afermative"Mi daressistu un passaç?" […] "Vulintîr, copari! […]" (Angelo Covazzi, Avîs pal copari)
      Sin. cun plasê , dal sigûr , di gjonde , , sigûr
  2. av. [BF] plui voltis, avonde dispèsI gjermaniots a trabascjavin vulintîr peraulis forestis cuant che a tornavin des fornâs (Maria Forte, Cjase di Dalban); un pôc a la volte o finìs par tignî sù bastance vulintîr el pareploie pal mani (Arturo Feruglio, Viaç a Vignesie)
    Sin. dispès
Proverbis:
  • chê che al da il Signôr si le puarte vulintîr, chê che si fâs di bessôi e je plui pesante di puartâ