viazâ
vi|a|zâ
[AF]
-
v.intr.
lâ di un puest a di un altri puest, lontans tra di lôr, ancje cun mieçs di traspuart:
al jere tor misdì, e doi pelegrins a viazavin cun ande strache, marcant pas dopo pas, planc a planc, su la cueste di chê mont brustulide (Josef Cjargnel, Il Lâc di Cjavaç);
la int grande, si sa, e viaze une vore par afârs (Riedo Pup, I furlans e la mafie)
Sin. lâ ator
-
(fig.)
rivâ lontan, vê difusion, ancje di alc di imateriâl:
fra lis feminis, la novitât e viazà in premure (Maria Forte, Cjase di Dalban)
-
v.intr.
(fig.)
imagjinâ robis lontanis tal spazi o tal timp:
lei une cjarte gjeologjiche al vûl dî savê viazâ tal passât e podê ancje tornâ a viodi i ambients antîcs (Francesco Gobbo, Gjeologjie e paleontologjie ator di Preon)
Sin. lâ ator
-
v.intr.
ve une cierte ande intune ativitât, lâ indevant svelt e ben:
sîts internet di informazion che a viazin sui 300 mil contats al mês (William Cisilino, La lezion catalane)
Sin. lâ
, cori
, marcjâ1