stradele  /-dè-/  stra|de|le  [FO]

  1. s.f. strade avonde strete, spec. no asfaltade e di campagnepar rivâ dal nestri lavôr a Fofenufin si meteve trê oris a pît, ce par stradis plenis di polvar, ce par stradelis e cjaveçâi che a passavin par traviers cjamps di patatis (Pieri Menis, Une letare par Bepo); e someave dute compagne: lis stradelis che a inceavin sot il soreli di Avrîl a parevin tiradis dretis cu la scuare (Franca Mainardis, Grivôr); dut Rivuinis di fruts che a fasevin un cjadaldiaul vie pe stradele de braide, jù pe rive, fin tal boscut dai cjastinârs (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
    Sin. semide , stradute
    Var. stradiele
    Cfr. strade , troi , vie , stroncje , bariglarie , scjavace , scurte
    1. ancje strade piçule in paîs o in citâtsimpri chel zîr [la procession], di secui, pes stradelis dai borcs furnidis di arcs, di vert, di rosis sui puiûi e di tapêts e tavaiis sui barcons (Riedo Pup, I furlans e lis sagris); straordenarie la int intropade, in chel budiel di stradele che si clame Merceria! (Arturo Feruglio, Viaç a Vignesie)
      Sin. androne