spedî  spe|dî  [AF]

  1. v.tr. fâ partî alc, par pueste o sim., di mût che i rivi cdn.:  il notiziari de associazion che al ven spedît a ducj i iscrits (Luca Zoratti, Associazion Teatrâl Furlane)
    Sin. mandâ
    1. fâ lâ cdn. intun ciert puest:  Milio Vuaraç al jere za anzian cuant che il Fassio, cuntune firme, lu fasè passâ par volontari e lu spedì a Rodi (Riedo Pup, I furlans e il mâr)
  2. v.tr. (fig.) fâ lâ vie:  se a vignivin a confessâsi di vê viodudis porcariis tal cine dal bonsignôr, lui ju spedive ridint (Antoni Beline, Pre Pitin)
    Sin. mandâ vie , parâ vie , socâ , socâ vie
    1. mandâ vie di vore, no tignî plui a vore:  cualchi altri, lassant il lavôr za tacât, al tornave a clamâlu: «Nibale, jevistu o no? O âstu voie che il capuçat ti spedissi?» (Meni Ucel, Orazions)
  3. v.tr. (fig., fam.) calcolâ che cdn., soredut malât, nol vedi plui sperance, al scuegni murî in curt:  [infetât] cuntune spine di reticolât rusin, i miedis lu vevin za spedît: e lui, cuntune gjambe dute nere, le veve puartade fûr benon (Alan Brusini, Il malât di Cime Undis); la fie dal re je malade sul serio; ducj i dotôrs la jan za spedide e si spiete moment par moment che suni la angunie di muart par jê (Dolfo Zorzut, La corodele tradìs sant Pieri)
Proverbis:
  • letare scrite e je mieze spedide
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl