socâ  so|câ  [CO]

  1. v.tr. fâ scjampâ, mandâ viece âstu di copâ chês bestiis alì, che no rivin nancje a jevâ il svol; fasans che se no tu ju sochis cu lis mans cuant che tu vâs a seâ, tu ju cjapis sot cul tratôr! (Riedo Pup, I furlans e la cjace); cori sù e jù dal Mont Neri al Mataiûr, dal Mie al Stôl, dal Mont Ros al Joanas, dal Cuc al Corade a socâ i ribei (Alan Brusini, La cartuline)
    Sin. sovâ , parâ vie
    1. fâ cori, fâ lâ di une cierte bandeo cirivin di socâ un pessut di chê bande de aghe basse (Lucio Perès, Tal Cuar); al file come un lamp intal pulinâr e al tache a socâ cualchi gjaline viers la puarte di cjase (Raffaele Serafini, Altris contis di famee)
      Sin. sovâ , parâ
    2. (fig.) mandâ vie, fâ sparî ancje alc di imateriâlnancje l'impegn dai volts de strade mi zovave a socâ il pinsîr di Otti e des sôs peraulis (Alan Brusini, Gian Paolo Linda, I forescj)