socâ
so|câ
[CO]
-
v.tr.
fâ scjampâ, mandâ vie:
ce âstu di copâ chês bestiis alì, che no rivin nancje a jevâ il svol; fasans che se no tu ju sochis cu lis mans cuant che tu vâs a seâ, tu ju cjapis sot cul tratôr! (Riedo Pup, I furlans e la cjace);
cori sù e jù dal Mont Neri al Mataiûr, dal Mie al Stôl, dal Mont Ros al Joanas, dal Cuc al Corade a socâ i ribei (Alan Brusini, La cartuline)
Sin. sovâ
, parâ vie
-
fâ cori, fâ lâ di une cierte bande:
o cirivin di socâ un pessut di chê bande de aghe basse (Lucio Perès, Tal Cuar);
al file come un lamp intal pulinâr e al tache a socâ cualchi gjaline viers la puarte di cjase (Raffaele Serafini, Altris contis di famee)
Sin. sovâ
, parâ
-
(fig.)
mandâ vie, fâ sparî ancje alc di imateriâl:
nancje l'impegn dai volts de strade mi zovave a socâ il pinsîr di Otti e des sôs peraulis (Alan Brusini, Gian Paolo Linda, I forescj)