sossolâ
so|sso|lâ
[CO]
-
v.tr.
(ancje fig.)
tocjâ, cjareçâ, bussâ e v.i. plui voltis, cun afiet o plui in gjenerâl tratâ une vore ben, cun ogni rivuart e cun amôr:
chê lu cuiete / cul dâi la tete; / chê sot la nape / i da la pape; / chê lu sossole, / chê lu braçole (Pieri Çorut, Ducj parturìs);
jessint tart, lu invidarin a bevi un got a la ostarie; e li scomençarin a sossolâlu, e faserin la onipotence par indusilu a restâ cun lôr (Luigi Gortani, Sant Martin)
Sin. figotâ
, cocolâ
Cfr. cjarinâ
, cjareçâ
-
v.tr.
pensâ o fantasiâ cun brame, desideri, amôr, afiet e v.i.:
Maliute, che i veve scrit che lu spietave e che cussì a dilunc lu veve sossolât te lontanance (Alan Brusini, La ultime partence)