cjarinâ  cja|ri|nâ  [AF]

  1. v.tr. tocjâ in maniere delicade cu la man, tant che segn di afiettu âs la piel slisse che al è un plasê cjarinâti (Carlo Tolazzi, La salamandrie tal fûc); "No, no pues durmî, o ai tante pene" e e voltà il cjâf sul cussin par scuindi lis lagrimis. Meni cu la man lizere i cjarinà i cjavei (Pieri Somede dai Marcs, Il segno)
    Sin. fâ a cjâr , sossolâ , cjareçâ , fâ a cjarutis
    1. (fig.) ancje cun subiet inanimât, o ancje cence intindiment di afiet, tocjâ in maniere lizereil cidinôr de nature al cjarinave la vite cun vongulis di padin (Pieri Somede dai Marcs, Clâr e scûr); Fermo, di chê altre bande, al va cjarinant une lamiere blu, fasintle sunâ cu lis aìnis (Raffaele Serafini, Altris contis di famee)
  2. v.tr. (fig.) tratâ ben, ancje in maniere sfuarçade e falsemoviments politics come il Moviment Friûl che al jere considerât fin chê altre dì pôc mancul di une congreghe di brigatiscj a vegnin frecuentâts, cjarinâts e morosâts ancje dai grancj partîts e dai grancj gjornâi (Riedo Pup, Mizzau al bat Pitt un a zero)
    Sin. cjareçâ , sossolâ , tratâ cul cit de mîl