fâ a cjâr    [CO]

  1. loc.v. tocjâ passant in maniere lizere, soredut cu la man e soredut tant che segn di afietse al tocjave une muele, une cengle, la torte, cussì come a fâi a cjâr , i pareve di tocjâsi se stes, parcè che al saveve ben lui ce sudôrs che al costave fin l'ultin claut là dentri (Dino Virgili, Il mulin)
    Sin. cjarinâ , cjareçâ
  2. loc.v. (fig.) ancje dal aiar, de aghe o altri, tocjâ in maniere lizerel'aiarin che al passe bugant in chel pai ramaçs dai arbui li dongje i fâs a cjâr a di chei cjavei luncs e riçots e gji pâr di racreâsi un pôc (Dolfo Zorzut, Se la prime mi cjoleve)
  3. loc.v. (fig.) rivâ a fâsi sintî, vê un efiet delicât, plasint e v.i.chel flât di peraule: "Ti vuei ben!" suspirât sui cjavei, i faseve a cjâr tal cûr (Dino Virgili, La Çucule); lis plui bielis virtûts, cristianis o nome umanis, a vegnin cjapadis, da ognidun, di chê bande che i va ben. Cussì la umiltât e consist tal fâ a cjâr ae supierbie di chei altris, e la caritât tal judâ l'interès e l'egoisim dal prossim (Josef Marchet, Fevelâ par dibant)
Components: