figotâ  fi|go|tâ  [CO]

  1. v.tr. (ancje fig.) tocjâ, cjareçâ, bussâ e v.i. plui voltis, cun afiet o plui in gjenerâl tratâ une vore ben, cun ogni rivuart e cun amôre veve braçolât e figotât une rie di nevôts (Maria Forte, Cjase di Dalban); ai puieris no i faseve dispiets o malegraziis, lui. Anzit, chei ju cjarinave e figotave simpri (Alviero Negro, Il Nin); e jere contente di jessi indaûr a cjase, di vê ducj i siei intor a figotâle (Jolanda Mazzon, Fûr di timp)
    Sin. cocolâ , sossolâ
    Cfr. cjarinâ , cjareçâ