scuindût  scuin|dût  [AF]

  1. p.pass., adi. viôt scuindi , viôt scuindisi mi someà di viodi cualchidun scuindût alì de puarte… (Pieri Menis, La gjaline robade)
    Sin. cuviert , platât , parât
    Var. nascuindût
  2. adi. che no si viôt o no si note, che nol è clâr, che no si capìs a colppar lui, capî Glorie al implicave simpri savê meti adun chês dôs animis, savê vinci une sorte di sclapadure sutîl, che e faseve pensâ al rapuart mistereôs e trement jenfri la vite che e cor e lis sôs significancis scuindudis (Agnul di Spere, Zûcs di Istât)
    Sin. cuviert , platât , ascôs , parât
  3. s.m. puest che no si viôt, che no si cognòs e v.i.ma cui di nô si infidavial a lâ de bande dai Massârs, cun chê che ti vessin corût daûr cu la scorie? Lôr a jerin dispès in vuaite, tal scuindût (Lucio Perès, A pescje tal suei)
    Sin. cuviert , platât , parât
Proverbis:
  • i bêçs scuindûts no dan pro
  • il pecjât nol sta mai scuindût
  • ni la tos ni l'amôr no stan scuindûts