sbrocâsi  sbro|câ|si  [AF]

  1. v.pron.intr. lassâ vignî fûr, soredut a colp, une tension, une energjie e v.i. che prime a jerin stadis stratignudispar solit ancje il brut timp si sbroche cuntune slavinade (Giovanni Gortani, Un gustâ diplomatic); se ven une saete jù dal cîl / e si sbroche pal plui su un cjampanîl (Pieri Çorut, Il condutôr)
    Sin. dâ sù , saltâ sù , scrocâ , scrocâ fûr , spreçâ , spreçâsi , disfogâsi , scjadenâsi , sclopâ
    Var. sprocâsi
    1. cjatâ une espression o une compensazion par une tension o par une emozion, pal solit negativelassìnju che a sberghelin, che si sbrochin: ur passarà (Josef Marchet, Sturm und Drang); mi soi butât sul jet e mi soi sbrocât cul muardi el cussin e cul butâ fûr lagrimis sore lagrimis (Arturo Feruglio, El sardelon)
    2. contâ a cdn. problemis e patiments personâidone Pine e à capît subit che a la Scoie i bulive alc sul stomi… e che e veve bisugne di sbrocâsi (Pieri Menis, Chei di Muraie)
      Sin. vierzisi
Proverbis:
  • cuant che si è stufs di tasê, si scuen sbrocâsi