rinfuarçâ  rin|fuar|çâ  [AF]

  1. v.tr. fâ jessi o fâ tornâ plui fuart, potent, intens, profont e v.i.lâ a pît no i à fat mâl mai a di nissun, e anzit al rinfuarce il cuarp (Gianni Gregoricchio, Îr e doman); i discors dal Pelegrin a vevin rinfuarçade in me la idee che al esisteve un mont invisibil, dongje di chel che si podeve viodi e tocjâ (Carlo Sgorlon, Il dolfin); si sfadiarin a sapontâ in presse in presse la puarte, rinfuarçantle ancje cun cualchi tres (Luigi Gortani, Meni Fari)
    Sin. rinfrancjâ , infuartî , infuarcî , fortificâ , fuarteçâ , rintonâ , rinfuarcî , potenziâ , rinfuartî