refudâ  re|fu|dâ  [FO]

  1. v.tr. no acetâ, parâ indaûrsul moment, Lissandri al veve pensât di refudâ l'invît (Franca Mainardis, Il sium di Lissandri); al sucedeve che ducj a fasessin lis stessis voris plui o mancul tal stes timp. Eliseo al scugnive refudâ un slac di lavôrs (Carlo Sgorlon, Prime di sere); e jo no, no pensi nuie / di vô bulo cortesan / o ai in cûl la vuestre entrade / us refudi il vuestri pan (Popolâr, E jo no, no pensi nuie)
    Sin. dineâ , mandâ indaûr , neâ1 , parâ indaûr
    Var. arefudâ , rifudâ , arifudâ
    1. no acetâ tant che morôs o no acetâ di maridâe veve refudât tancj di lôr […]. Sô mari si cruziave e i vosave cuant che a jerin di bessolis (Maria Forte, La fie çuete)
    2. no tratâ ben, no volê ben o no fâ sintî amâtchê istesse frutate, cjapade dal disconfuart di jessi refudade [de mari dal morôs], si dreçà intun colp di amôr propri (Gianni Gregoricchio, Trê feminis)
    3. (fig.) ancje di subiets inanimâts, no tignî, no cjapâ, no jessi adatât a une ativitât, a une sostance e v.i.al jere un lavôr mostro a tignî nete chê tutubie e a dâ une man di blanc a chei mûrs di cjalin, che lu refudavin (Maria Forte, La tiere di Lansing)
  2. v.tr. no sopuartâ, no tolerâ o no volê rassegnâsidut chest jo lu sintivi cu la anime. Il cerviel lu refudave (Gianni Gregoricchio, Trê feminis)
    Sin. dineâ
  3. v.tr. no concedise la centrâl e rive adore di tignî dûr e refudâ ogni concession a dutis lis regjons di dentri, al è plui facil che si adati a molâ la brene a chês dôs o trê plui fûr di man (Josef Marchet, M la autonomie); nissun i refudave la caritât (Pieri Menis, Il Signôr sul mûr de braide)
    Sin. dineâ
  4. v.tr. (ancje fig.) sburtâ, menâ cun fuarceLinda a tornà dongja par simpri, […] a rivà a cjasa che nissun la spetava e a na ze pi via. E nissun al savè ce borascja che a la refudà incà, ta la nestra vila (Novella Cantarutti, Linda e il re)
Proverbis:
  • cui che al refude pan al è piês di un cjan