puaret  /-èt/  pu|a|ret  [AF]

  1. s.m. persone che e fâs dûl pe sô cundizion di miserie o di disgracieal someave un puaret, ma nol cirive la caritât (Pieri Menis, Vigji il cuintribandîr); un puaret mangjât de fan che al pontave i voglons su chei che a saltavin fûr de biobecjarie (Raffaele Serafini, B123ST); al veve capît di sei un puaret cun dute la sô robe. Un, che al veve spindût mâl il seren de sô zoventût e al jere rivât a sei come in crôs su la sô anime (Maria Forte, La tiere di Lansing); ah puaret… ce brute fin che al à fat… (Checo Tam, Lis pinessis)
    Sin. biadaç , biadot , disgraciât , biât , biadin , puarin
  2. s.m. cui che al à une menomazion fisiche o mentâlun puaret che al va cu la carocele (Bete di Spere, Politically correct)
    Sin. biadaç , biadot , disgraciât , biât , biadin
Proverbis:
  • di sabide soreli benedet par suiâi la cjamese al puaret
  • miôr stret che no puaret