pericul  /-rì-/  pe|ri|cul  [FO]

  1. s.m. circostance o situazion che e pues puartâ un dam, pussibilitât di vê un damsul asfalt pantanôs al jere pericul di sbrissâ ogni moment (Carlo Sgorlon, Ombris tal infinît); "Cemût il lavôr? Fasistu fature? Isal pericul cui machinaris? Aial pazience cun te mestri Pieri?" (Roberto Ongaro, Il muc); fin di piçul un todesc al ven imbunît cun pinsîrs azardôs, che lu puartin a vê gole de monture e a cjalâ in muse il pericul (Maria Forte, La tiere di Lansing)
    Var. piricul
  2. s.m. persone o robe che a puedin causionâ damse à reson la alte burocrazie romane e periferiche […] di lavorâ cun dutis lis sôs miezis maniis par dislontanâ il pericul des autonomiis che i gjavaressin di man une buine part di chê cucagne (Josef Marchet, Che al crepi il strolic)
    Sin. menace , risi1
  3. s.m. spec. tal pl., puest o situazion che e pues fâ vê dams[…] sot i pins / son sparniçâts a grums i ciclamins, / sui pericui si viodin crôs e anconis (Enrico Fruch, Par un mac di ciclamins); e so pari pront cuntune altre letare: che al stes atent, alore, di no lâ tai pericui, che la vuere e je pericolose, che lui al veve provât! (Riedo Pup, Dreute)
  4. s.m. (coloc., iperb., ancje scherç.) spec. in costruzions negativis, probabilitât, pussibilitâtil mâl dal modon lu vin intorsi e nol è pericul che i furlans a no tornin a fâ lis cjasis (Francesc Placerean, La vite di chest mont, cence un pôc di spirt, e devente brute e insopuartabile); si slontane niçant il cjâf e e barbote: «Eh, che nol è pericul, no, che voaltris si fasedis la forcje l'un l'altri! …» (Meni Ucel, Africhis)
    Sin. pussibilitât , risi1 , riscjo , câs
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • il pericul al romp il fier
  • ogni intardament al puarte pericul
  • pericul in mâr, pericul in tiere, pericul te barele