pedâl  pe|dâl  [AF]

  1. s.m. tronc dal arbul che al va de tiere fin dulà che si divît tai ramaçsLaurinç si fermà dulà che il boscut di pôi al finive, e si poià cuintri di un pedâl (Agnul di Spere, Il sît di Diu)
    Sin. tronc
    Cfr. taie , çoc , çocje
  2. s.m. [BF] (fig.) cui che al è calcolât la origjin di une famee, di un popul, di une raze e v.i.mi à dit l'oracul, che di altri paîs, / è il marît che nassût è par mê fia; / dal cui pedâl pulularan chei fîs, / che al cîl solevaran sta monarchia (Zuan Josef Busiç, La Eneide di Virgjili)
    Sin. çoc , çocje
  3. s.m. jeve di un mecanisim che si môf cul pîtculì ducj a van in puescj cjadaldiaul in biciclete. […] E alore o ai decidût: ancje jo o fasarai il gno librut des mês aventuris su lis dôs ruedis e sui pedâi (Laurin Zuan Nardin, Migjee); e vevo frenât, pocant masso fuart sul pedâl e riscjant di lâ a bati imò il cjâf (Fulvio ReddKaa Romanin, Geologicamente impossibile); une arpe plui piçule di chê doprade inte musiche classiche, cence pedâi (Matteo Fogale, Cuant che ancje il strument al è difarent)
Proverbis:
  • supierbie e ignorance a nassin sul stes pedâl