incuintri1  /-uìn-/  in|cuin|tri  [FO]

  1. av. in direzion di alc o cdn.(al pues cjapâ in enclisi i pronons personâi di complement indiret, risultant incuintrimi, incuintriti, incuintrii, incuintrinus, incuintrius, incuintriur)jê a si levà incuntri ai voi insuriâts da la nuara, a de na menadina di cjâf e a si voltà a saludâ cualchidun che al era rivât dongja (Novella Cantarutti, Il spiçot); pôc a pôc al si calme, al fâs sù i siei grabatui e al partìs incuintri al soreli (Pieri Somede dai Marcs, L'ombrenâr)
    Sin. intor , cuintri
    Var. incuintre , incuntre , incontre , incuntri
    1. rispiet a cdn. che al è daûr a tornâ o a vignî par cjase, viers di lui par compagnâlu, judâlu o fâi bon acetsiore Lise i mandave incuintri [a une servidore che e tornave cul scûr] cualchidun di cjase, cul ferâl impiât (Maria Forte, Cjase di Dalban); al ultin moment, e rivà ancje jê. Cuant che le àn viodude fûr pal barcon a jentrâ insom dal curtîl, dute la famee e je corude incuintri (Pieri Menis, Destins); chei fruts a tornin doman. Doman! Al tocje di lâ incuintriur (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
Polirematichis e espressions idiomatichis