imbrancâ  im|bran|câ  [CO]

  1. v.tr. cjapâ in man, cjapâ cu lis mans, soredut cun fuarceal imbrancà scorie e redinis e al scomençà a parâ par lâ fûr de Tor. "Gjee Linde, dai Gjenio!..." (Dino Virgili, Il cjaradôr des animis); imbrancade la manarie, al è lât sul puest e, in dute la gnot, colp daûr colp, cu la sô fuarce e la sô manarie, al à butât ju chê sorte di cjastenâr che al jere plui vecjo di lui (Alan Brusini, Un dai pôcs)
    Sin. brancâ , brincâ , imbrincâ , gafâ , grampâ , ingrampâ