disvinidrî
dis|vi|ni|drî
[CO]
-
v.tr.
gjavâ une plante cun dute la lidrîs:
a coventavin mans e braçs par disvinidrî lis jerbatis, tornà a sgjavà i fossâi e a tirâ i confins (Pier Carlo Begotti, Federico Vicario, Peraulis di chenti)
Sin. dislidrisâ
, slidrisâ
, displantâ
, distirpâ
Var. disvidrignî
, disvidrinî
-
v.tr.
(fig.)
gjavâ di plante fûr, eliminâ, fâ sparî:
ma Bepo al veve ormai il vizi penetrât, di no podê disvinidrîlu (Riedo Pup, I furlans e la creance);
e la tô biela lenga / e vegnarà disvinidrida / da cualsisei / lengaç forest (Zuan Marie Dal Bas, Ma che ingrampa)
Sin. dislidrisâ
, gjavâ
, displantâ
, slidrisâ
, distirpâ