disvidrignî
dis|vi|dri|gnî
[CO]
-
v.tr.
gjavâ di plante fûr, gjavâ cun dute la lidrîs:
"Salacor al è miei cussì…" al tornà a dîsi Tomât "Al è miei, sì, che a vedin disvidrignît il bosc […]" (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
Sin. dislidrisâ
, slidrisâ
, displantâ
, distirpâ
Var. disvinidrî
, disvidrinî
, gjavâ
-
(fig.)
gjavâ di plante fûr, eliminâ, fâ sparî:
disvidrignî la semence cuze dai fassiscj (Josef Marchet, Devantdaûr);
la sô straca da jessi vîf a veva radîs tant fondi che a nal podeva atri disvidrignîli (Novella Cantarutti, Barba Fodo e la muart)