daben /-èn/ da|ben [CO]
-
adi.inv.
di cdn., che si compuarte in maniere corete, juste, oneste:
une persone che acete la cariche di Podestât, e no fâs il so dovê, no è une persone daben (Giuseppe Ferdinando del Torre, Il contadinel. Lunari par l'an 1871);
ta chei batibuis une fantate daben e podeve fâ bruts incuintris (Renzo Balzan, Il lasimponâr)
Sin. brâf , bon , onest , just
- la femine daben e fâs la cjase, la femine mate le disfe