consuet
/-èt/
con|su|et
[BF]
-
adi.
che al sucêt o che si fâs dispès, cun regolaritât, daûr de abitudin:
mâi consuets, che no ju badìn plui, parcè che sin trop usâts a viodiju ogni dì, sença mai contemplâju (Federigo Comelli, Il me paîs)
Sin. solit1
, comun
, normâl
, corint1
, ordenari
-
s.m.sing.
fat normâl, che al sucêt simpri o scuasi simpri:
cuant che il Vicerè al ven a Vignesie, l'è il consuet che la vuardie di onôr al palaç reâl vebin di fâle i granatîrs (Giovanni Gortani, A la sagre di Mion)
Sin. solit1
, normâl
, ordenari