consuet  /-èt/  con|su|et  [BF]

  1. adi. che al sucêt o che si fâs dispès, cun regolaritât, daûr de abitudinmâi consuets, che no ju badìn plui, parcè che sin trop usâts a viodiju ogni dì, sença mai contemplâju (Federigo Comelli, Il me paîs)
    Sin. solit1 , comun , normâl , corint1 , ordenari
  2. s.m.sing. fat normâl, che al sucêt simpri o scuasi simpricuant che il Vicerè al ven a Vignesie, l'è il consuet che la vuardie di onôr al palaç reâl vebin di fâle i granatîrs (Giovanni Gortani, A la sagre di Mion)
    Sin. solit1 , normâl , ordenari