comissure  /-ù-/  co|mi|ssu|re  [CO]

  1. s.f. pont dulà che doi tocs, dôs parts si tachinpar ben che dopo si resentin [i tinaçs], cualche particele soce a reste simpri tei fîi, tes comissuris [des dovis] (Giuseppe Ferdinando del Torre, Il contadinel. Lunari par l'an 1867); lis spuindis dal jet e cricarin cu lis comissuris motis (Domeni Zannier, La crete che no vai)
    Cfr. zonte
  2. s.f. articolazion dal cuarpe va benon di cheste stagjon, une cjaminade par gjavâsi il rusin des comissuris induridis dal frêt (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini); lis gjambis o scuen strissinâlis, lis cumissuris mi crichin (Meni Ucel, Baste la salût)
    Sin. articolazion
    Cfr. cidule , zîr
    1. (fig.) spec. tal pl., part plui piçule, profonde dal cuarp o ancje dal spirtchel frêt sutîl che al jentrave par dutis lis comissuris che e tremave ancje la anime (Pieri Menis, Il «pigjama»); al è come un amour inradisât fin ta li cumissuri pi fondi dal gno jessi (Novella Cantarutti, Li Clausini)